 |
| Raisa Tincu / Sursa: unghiul.com |
Profesoară de matematică, Raisa Tincu, interlocutoarea mea din această ediție, îmi dă și o lecție de istorie vie. Ea a avut un bunel deportat în Siberia și dânsa născută chiar în anul, când Moldova trecea prin Marea Foamete. Îmi spune că nu regretă nimic, nici o alegere pe care a fost nevoită să o ia în viață.
— Câţi ani aţi fost profesoară?
— Peste 30 de ani am fost profesoară de matematică. O perioadă nu am lucrat. Atunci a murit mama. Aveam nevoie de o perioadă de linişte. Prin 2000 am revenit în câmpul muncii, dar nu în calitate de profesoară. M-am angajat la asistenţa socială, serviciul la domiciliu. După care a urmat pensionarea. Asta era în 2008 şi până în 2018. În acel an am fost angajată în calitate de bibliotecară.
— Cum s-a împăcat matematicianul din dumnevoastră cu ştiinţele umanistice?
— Foarte bine. Nu am avut o problemă de socializare, am fost sociabilă. Nu am vorbit niciodată prea mult, însă am spus lucrurilor pe nume şi tot timpul unde am lucrat am rămas cu satisfacţia lucrului bine făcut. Dacă vorbim de perioada, când am lucrat la asistenţa socială în calitate de şefă a serviciului la domiciliu, pot să vă spun că am fost printre primii angajaţi, care au fost implicați într-un proiect internaţional. Am avut un stagiu în Suedia. Tot în acei ani am înfiinţat organizaţia obştească „Floare Solitară”, care avea grup ţintă persoanele solitare şi inapte de muncă.
— Dacă revenim la pedagogie. Cunosc că aveți o tradiţie de familie ca măcar cineva să facă carieră în acest domeniu. Puteţi să ne povestiţi pe scurt despre această trăsătură genetică, că o putem numi așa deja?
— Părinţii mei au fost agricultori intelectuali. Au avut pământ, au avut o gospodărie mare. Tata era învăţător, dar cu sârguinţă îşi lucra şi cele 6 hectare de pământ arabil, 2 hectare erau păşune. Mama era casnică. Erau foarte muncitori, foarte stimaţi în sat, ne-au educat într-un spirit ca să fim cinstiţi şi să iubim munca. Tot timpul ne spuneau că omul sfinţeşte locul. Oriunde nu ai fi trebuie să munceşti că ai să dobândeşti ceea ce îţi doreşti. Fericirea numai prin muncă o poţi avea şi depinde numai şi numai de tine să o ai, fiindcă nimeni nu ţi-o pune în sân. Aceste sunt doar câteva lecţii învăţate de la părinţi şi care mi-au prins bine în viaţă. Cât privește cu tradiția în familie că avem mulți învățători, atunci pot să vă spun că unchii mei au fost pedagogi, verișori și ambii mei copii au studii în acest domeniu. Ce-i drept, ei nu lucrează nici unul în acest domeniu.
— Tradiție, tradiție, dar ați visat să fiți profesoară?
— Tot timpul ne jucam de-a școala. Eu nici nu mi-am dat seama că am asemenea înclinații pentru a fi pedagog. Cei din jurul meu – da. Primii au fost părinții care mi-au zis că într-o zi voi deveni învățătoare. Fratele și sora tot au studii pedagogice, dar nu au făcut o carieră. Au avut încercări, însă nu au putut să activeze.
— Mi-ați spus că fratele și sora nu au putut merge pe calea pedagogiei. E nevoie de anumite calități ca să poți fii un învățător bun? Care ar fi acestea?
— Ca să fii un învățător bun trebuie, în primul rând, să fii răbdător, să ai simțul umorului, pasiune pentru povești și lectură, excelente abilități de comunicare, să poți forma o echipă, învățare motivantă și semnificativă. Nu pot să spun că frații mei nu au avut aceste calități, dar tipurile de atunci erau grele. S-au căsătorit de timpuriu, aveau multe griji și nu mai aveau acea răbdare, care e necesară pentru a preda.
— Dna Raisa, cum se studia, atunci când dvs erați studentă? Acum există alte modalități, care sunt cu mult mai ușoare din cauza dezvoltării noilor tehnologii.
— În acei ani chiar și cărțile în bibliotecă erau foarte puține. Plus la aceasta erau în limba rusă. După ore luam prânzul, apoi 30 minute ne plimbam, urma sala de lectură. Ore întregi petreceam acolo. Au fost vremuri frumoase, vesele. Acum tinerii sunt răsfățați, chiar prea și vreau să vă spun că într-o oarecare măsură nu e chiar bine. Timpul îndelungat petrecut în fața calculatoarelor acționează negativ asupra lor. Atât din punct de vedere al sănătății (își pierd vederea), dar și social. Mulți dintre ei se retrag într-o carapace, într-o lume a lor și nu mai sunt activi. E păcat și trist.
— Atât de frumos mi-aţi vorbit despre părinţii dumnevoastră, despre familie în general. Câţi copii aţi fost, pentru că ne vorbiţi la plural „părinţii ne-au învăţat”?
— Mama a născut 8 copii. Dintre care mari, în sens că la vârsta maturităţii, au ajuns doar trei. Eu, sora şi fratele. Ei erau mai mari decât mine. Exact când împlineam 20 de ani mi-am pierdut sora. Avea doar 32 de ani. De aceea, îmi sărbătoresc ziua de naştere la 8 martie, adică cu câteva zile mai târziu, iar în ziua mea de naştere o pomenesc pe ea.
— Atunci când eraţi copil, mai exact bebeluş chiar (notă: dna Raisa e născută în anul 1946, atunci când Basarabia trecea prin marea foamete), erau vremuri grele. Cum au depăşit părinţii dumnevoastră acele încercări?
— Părinţii, mă repet, erau foarte şi foarte muncitori. Strângeau fiecare bob, făceau rezerve şi când a fost foametea din puţinul ce le-au mai rămas de la autorităţi dădeau şi celorlalţi săteni. Când au început deportările tata era primul pe listă trecut, dar am avut noroc că în gazdă la noi trăia şeful „zastavului” de grăniceri, care era pe atunci în Zagarancea, şi i-a şoptit tatălui meu să dea cerere în colhoz ca să nu fie deportat. În schimb, a fost deportat bunicul din partea tatălui, Simion Arhiri, în regiunea Tiumeni. Acolo a şi murit la vârsta de 82 de ani. În anul 1953 când a murit Stalin s-a pornit spre Moldova lui dragă pe jos. L-au prins şi l-au închis şi de scârbă a murit. Nu și-a mai văzut locurile scumpe. Mi-ar plăcea cumva să-i înveșnicesc numele. E un vis de-al meu.
Interviu apărut la 19 mai 2021, rubrica Tête-à-tête
Comentarii
Trimiteți un comentariu